Nu poţi să vii când ai tu chef şi să-mi baţi la uşa sufletului cu pretenţia de a te pofti înauntru. Nu este un magazin non-stop, deschis exclusiv doar pentru tine. Şi aşa, te-am primit de câteva ori, la ore târzii, când în mod normal omul se odihneşte odată cu sufletul. Nici măcar nu te-ai scuzat, ţi-ai aruncat haina în cuier şi te-ai aşezat la masă, pufăind din ţigară, umplându-mi camera de ceaţă. Şi când plecai, tot în ceaţă rămâneam.
Nu înţelegeam de ce veneai doar cât să fumezi o ţigară şi să îndrugi nişte cuvinte lipsite de orice urmă de viaţă. Lumea-mi era întoarsă cu fundul în sus, iar tu erai arhitectul. De fiecare dată, după ce plecai, mă apucam să strâng ce lăsai în urma ta, dar nu ţinea mult ordinea asta a mea – când mă aşezam să-mi trag sufletul, hop, îmi băteai la uşă. Şi de fiecare dată aveai un chip inexpresiv, ochi goi, costum negru – parcă veneai să comemorezi ceea ce avusesem odată. Nu am nevoie să-mi aduci aminte de ceea ce am fost, acum am nevoie să-mi aduc singură aminte de ceea ce pot fi în lipsa ta.
Sunt sigură că ai crezut că iubirea ce ţi-o purtam îţi dădea dreptul să vii în vizită. Ei bine, de astăzi, am zăvorât nenorocita aia de uşă. Să te văd acum ce faci! Vei bate ca un nebun ori vei pleca definitiv? Sper, totuşi, să fie a doua variantă, căci noi nu mai suntem şi nu mai vreau să fim. Nu mai vreau să-ţi uiţi urmele prin apartamentul meu, să-ţi simt mirosul de ţigară, să trăiesc în ceaţa de după tine.
Ştii, aş fi preferat să fii un bărbat responsabil, care să-şi asume ori relaţia, ori plecarea! Nu un puşti indecis, care, din trei în trei zile, îmi trecea pragul, căutând nimicuri. Aş fi preferat să te fi luptat ori cu noi, ori cu tine – să nu fi transformat lupta într-o rană veşnic nouă. Mai bine plecai fără un cuvânt, decât să rămâi bodogănind lucruri fără sens.
Mi-aș fi dorit să fii bărbat!
Dar, acum, uşa e închisă.
Adio!
